Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului către Fiul ei pentru noi are la bază dogma Sinodului al III-lea ecumenic, despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu; şi cea a sinodului al VII-lea ecumenic, prin care se legiferează cultul de supravenerare al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu[1].
Maica Domnului „cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii” stă în strânsă legătură cu Fiul ei, astfel, „Tu, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ai urcat numai ca Ilie la cer, tu nu ai fost numai ca Pavel răpită până la al treilea cer (II Corinteni XII, 2), ci tu ai înaintat până la tronul împărătesc al însuşi Fiului Tău, faţă către faţă, în bucurie cu o mare şi negrăită încredere tu stai aproape de el”[2]. Tocmai de această apropiere nemijlocită şi nemărginită încredere şi îndrăzneală pe care i-o dă calitatea sa de maică faţă de Fiul său se leagă mijlocirea deosebită a Macii Domnului.
Un alt temei al mijlocirii speciale a Sfintei Fecioare Maria îl găsim într-un fapt mărturisit de întreaga suflare creştină, care fără a avea pretenţia de dogmă în Biserica Ortodoxă , constituie totuşi un element important al învăţăturii theotokologice, şi anume, ridicarea Preasfintei Fecioare cu trupul la cer. Căci învierea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu trupul înainte de obşteasca înviere şi ridicarea sa cu trupul la cer nu înseamnă ieşirea ei din unitate cu neamul omenesc, ci prin petrecerea sa cu trupul înviat în nemijlocită comuniune cu Dumnezeu ea îşi aminteşte pururea de noi.
Prin faptul că Maica Domnului este slăvită şi cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad mai presus de toţi sfinţii, şi chiar decât puterile îngereşti cele netrupeşti, iar mijlocirea ei întrece mijlocirea acestora „rămânând totuşi o mijlocire în planul mântuirii subiective”[3]. Putem afirma că Maica Domnului se află la mijloc între Hristos şi întreaga creaţie, de pildă în viziunea Sfântului Teofan al Niceei, este unită nemijlocit cu Hristos şi toate creaturile raţionale sunt unite cu Hristos – Dumnezeul prin ea, Maica Domnului este atât de unită cu El, încât acolo unde este El este şi ea[4].
Apoi, dacă prin credinţă şi prin har toţi credincioşii devin fraţi ai lui Hristos, şi fii ai lui Dumnezeu în plan spiritual, Maica Domnului se află într-o îndoită legătură de rudenie cu Mântuitorul: una spirituală, şi alta trupească[5]. Rudenia spirituală se fundamentează pe harul proniator şi mântuitor prin care însuşi Cuvântul, a ales-o Sieşi, ca vas ales al Duhului Sfânt, pentru a-Şi lua trup din ea. Rudenia spirituală precede pe cea trupească dar o şi urmează, căci „relaţia dintre ipostasul divin al Fiului şi cel uman al Maicii Sale, a cunoscut o unitate neatinsă până atunci între Dumnezeu şi om şi neegalată de atunci până azi”[6]. Tot unică şi irepetabilă este şi rudenia trupească, prin natura umană, între Mamă şi Fiu.
Maica Domnului mijloceşte tuturor celor ce aleargă cu credinţă şi inimă smerită la ea, căci se dovedeşte a fi un adevărat liant de legătură între membrele Bisericii şi Capul Bisericii, care este Hristos. În acest sens, Teofan al Niceei afirmă: „Iar mijlocitor şi ca un inel de legătură între acest Cap şi Corp, care leagă între ele toate ca un gât (trachelos), e binele supranatural, elogiat de noi acum, podoaba supranaturală a Bisericii, Mama lui Iisus, Ea care poartă în chip nemijlocit Capul cel mai presus de întregul corp, iar prin rang e direct a doua după Cap…acest Gât plăcut lui Dumnezeu şi scânteind de dumnezeiescul Duh, singur mai presus de tot corpul, nu are ceva de acelaşi rang şi poziţie cu el, ci e, precum s-a zis, al doilea în rang, îndată după Cap, mijlocitor şi inel de legătură între Cap şi Corp. De aceea, pentru că n-are nimic de acelaşi rang…devine şi el receptacul capabil să primească toată plinătatea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă care prin el se dăruieşte din Cap tuturor membrelor Corpului”[7].
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut văzută, fără putinţă de tăgadă, puterea mijlocitoare a Maicii Sale, cu ocazia Nunţii din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), aici: „Mai apoi Domnul, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, ne-a arătat cât de mare cinste datorăm părinţilor noştri, prin faptul că, din respect faţă de Maica Sa, El S-a hotărât să facă o minune pe care nu căutase s-o împlinească mai înainte”[8].
Un alt temei al lucrării Maicii Domnului de mijlocitoare este relaţia spirituală desăvârşită pe care o are Preacurata Fecioară cu Duhul Sfânt. Conform iconomiei divine, legătura noastră cu Dumnezeu, se face totdeauna prin Duhul Sfânt: „Aceasta întrucât El este Duhul comuniunii şi al unităţii cu Sfânta Treime şi voieşte să ne aducă pe toţi la unitatea cu Dumnezeu şi între noi, ridicându-ne în acest sens la un stadiu de înduhovnicire, conform cu sfinţenia pe care El o împărtăşeşte”[9].
În acest sens, patriarhii, profeţii Vechiului Testament au fost “umbriţi” de Duhul Sfânt. Însă în gradul cel mai înalt, a fost umbrită de Duhul Sfânt Maica Domnului, în vederea pregătirii ei pentru a naşte pe Mântuitorul Iisus Hristos. Relaţia deosebită, unică, a Duhului Sfânt cu Sfânta Fecioară Maria se stabileşte încă de la zămislirea ei de către Sfânta Ana. Aici vedem prima intervenţie a Duhului Sfânt, arătându-Se pronia divină. Chiar dacă nu acum, se şterge păcatul strămoşesc, Duhul Sfânt este de acum prezent în persoana ei, într-un grad superior prezenţei Sale în proorocii şi drepţii Vechiului Testament.
O a doua etapă, a legăturii Duhului Sfânt cu Sfânta Fecioară Maria, este ilustrată în viaţa de sfinţenie pe care o duce slujind în templu, ea fiind pregătită de Duhul Sfânt să devină un templu al Lui[10]. Pentru că „Duhul Sfânt, spune Teofan al Niceei, a fost păzitor, călăuzitor, arbitru şi pregătind-o ca un trimis al Mirelui, drept mireasă plină de har foarte plăcută lui Dumnezeu şi Tatăl pentru a fi mamă a iubitului Său Fiu…ea va primi în interiorul ei pe adevăratul şi singurul Arhiereu al bunurilor viitoare…întrucât ea singură dintre cei din veac a fost consacrată lui Dumnezeu…pe drept cuvânt este afierosită cu un vas şi o închianre dumnezeiască acolo unde erau depuse vasele dumnezeieşti mai sfinte şi mai de cinste decât toate cele de pe pământ: chivotul şi lucrurile dumnezeieşti din el”[11].
Momentul culminant al legăturii duhovniceşti a Sfintei Fecioare Maria cu Preasfântul Duh va avea loc, în clipa Bunei Vestiri, când: „Sfântul Duh se coborî peste ea; a fost Cincizecimea Fecioarei prin Bunavestire: şi Duhul Sfânt a sfinţit-o cu desăvârşire şi a rămas asupra ei”[12]. Astfel, întrucât intensitatea culminantă a harului divin pe care-l primeşte în clipa Bunei Vestiri, Fecioara Maria, se datora: „atât prezenţei tainice şi unice a Duhului Sfânt, Cel care nu se mai făcuse atât de interior niciunei alte persoane umane, cât şi scopului unic al acestei coborâri a Duhului Sfânt: înomenirea apofatică a Fiului şi Cuvântului Tatălui”[13].
Această zămislire suprafirească, care are loc la Buna Vestire, în sânul preacurat al Sfintei Fecioare Maria, arătând-o ca „Mireasă a Duhului Sfânt”. În această calitate, Maica Domnului arată profetic calea pe care fiecare credincios trebuie să o urmeze, al cărui suflet în mod necesar să devină „mireasă a Duhului”. Trebuie remarcat şi faptul că această calitate dobândită în ceasul Bunei Vestiri, rămâne pentru veşnicie, ca şi calitatea ei de Theotokos şi cea de Aeiparthenos.
Astfel că: „în temeiul acestor atribute, concluzionează părintele profesor Ștefan Buchiu, precum şi al prezenţei neîncetate a Duhului Sfânt, putem afirma faptul că şi atributul de Mijlocitoare, care îşi are izvorul în actul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, rămâne pentru veşnicie, fiind extins prin puterea Duhului Sfânt de la mântuirea obiectivă la cea subiectivă, de la lucrarea Fiului asupra trupului Său luat din Sfânta Sa Maică la lucrarea aceluiaşi Fiu dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, asupra fiecărei persoane umane, care se uneşte cu El, primind pe Duhul Sfânt”[14].
Fecioara Maria apare ca hotar şi totodată mijlocitoare între creat şi Necreat, căci: „numai Ea, afirmă Sfântul Grigorie Palama, singură e hotar al naturii create şi necreate, şi nimeni nu ar putea veni la Dumnezeu decât prin Ea şi prin mijlocitorul care S-a născut din Ea; şi niciunul din darurile lui Dumnezeu n-ar putea fi făcute atât îngerilor, cât şi oamenilor decât prin Ea”[15].
Prin întruparea Domnului din ea, Preasfânta Fecioară Maria se arată chezaşa adevăratei credinţe şi o rugătoare puternică înaintea Lui. În ea Dumnezeu este deja „totul în toţi”, căci şezând în ceruri, în stare preamărită, Fecioara rămâne „maica neamului omenesc, pentru care ea se roagă şi mijloceşte pururea, ea acoperă lumea cu vălul său, rugându-se, plângând pentru păcatele lumii”[16].
Avem credinţa că „în Maica Domnului, ne spune părintele Dumitru Stăniloae, avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi se bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui”[17].
Tot ce-i cerem Maicii Domnului, îi cerem totuşi prin faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, căci Hristos este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-l dă ea. Numai pentru faptul că este Maica lui Dumnezeu – Mântuitorul, îi cerem şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriu ajutor al mântuirii. Ajutorul Maicii Domnului ne este aşa de necesar, ştiind că un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui, cerându-i mijlocirea către El[18].
Suntem conştienţi de faptul că mult poate rugăciunea Maicii către Fiul ei, şi de grija pe care Hristos o are faţă de Maica Sa „Domnul S-a îngrijit aşa de mult de Maica Sa, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, încât nu a luat aminte chiar la propriile suferinţe care ajungeau la culme. Cu adevărat, El parcă nu pătimea în timpul răstignirii, El a încredinţat-o pe Maica ucenicului iubit…Ce ne învaţă Hristos atunci când o arată pe ea? Putem spune, mai întâi de toate, că Hristos doreşte să împlinească porunca din lege. Căci nu spune oare aşa legea lui Moise: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine (Ieşire XX, 12)?”[19].
Prin urmare, calitatea de mijlocitoare a Maicii Domnului „îşi trage seva” din însăşi calitatea de a fi Maică a Fiului lui Dumnezeu, ceea ce îi conferă o apropiere nemijlocită şi nemărginită încredere şi îndrăzneală către Fiul ei. Şi prin petrecerea ei cu trupul înviat în nemijlocita comuniune cu Dumnezeu, ea îşi aminteşte pururea de noi, ne are mereu în inima ei de mamă.
Ajutorul Preasfintei Fecioare Maria se extinde asupra întregii creaţii. După cum am văzut, temei al lucrării sale de mijlocire este şi relaţia spirituală desăvârşită pe care Maica Domnului o are cu Duhul Sfânt. Atributul de Mijlocitoare, care îşi are izvorul în actul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, rămâne pentru veşnicie, fiind extins prin puterea Duhului Sfânt de la mântuirea obiectivă la cea subiectivă, de la lucrarea Fiului asupra trupului Său luat din Fecioara Maria la lucrarea aceluiaşi Fiu dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, asupra fiecărei persoane umane.
Maica Domnului singură e hotar al naturii create şi necreate, astfel nimeni n-ar putea veni la Dumnezeu decât prin Ea şi prin Hristos care S-a născut din Ea. Astfel, prin Întruparea Domnului din ea, Maica Domnului se arată ca a fi chezaşă adevăratei credinţe şi o rugătoare puternică înaintea Lui „Împărăteasa lumii întregi!, mărturiseşte Sfântul Andrei Criteanul, Numele tău credinţa cea adevărată. Tu eşti după Dumnezeu, înaintea tuturor”[20].
Pr. Dr. Andrei – Gabriel Ghiaur
[1] Drd. Pintea Dumitru, ,,Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului”, în revista Ortodoxia, 1980, nr. 3. p. 517.
[2] Sf. Ioan Damaschin, Sur la Dormition, I, 11, p.113, apud. Ibidem, p. 518.
[3] Ibidem.
[4] Diac. Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigore Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 53.
[5] Pr. Conf. Ilie Moldovan, ,,Învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata Fecioară Maria şi implicaţiile ei religios- morale”, în revista revista Ortodoxia, 1980, nr. 3, p. 489.
[6] Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu,Maica Domnului o introducere în teotokologia ortodoxă, Editura Sigma, Bucureşti, 2006, p. 143.
[7] Diac. Ioan I. Ică Jr., op. cit., p. 545.
[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ioan, 2, 1, P. G., 73, 325, apud., Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în teologiaSfinţilor Părinţi, Editura Trinitas, Iaşi, 2004, p. 72.
[9] Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, op. cit., p. 151.
[10] Ibidem, pp. 151-152.
[11] Diac. Ioan I. Ică Jr., op. cit., pp. 565-566.
[12] Serghei Bulgakov, Ortodoxia, ediţia a II- a, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 120.
[13] Pr. Conf. Dr. Şfefan Buchiu, op. cit., p. 156.
[14] Ibidem, pp. 156-157.
[15] Diac. Ioan I. Ică Jr., op. cit., p. 348.
[16] Serghei Bulgakov, op. cit, p. 120-121.
[17] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 332.
[18] Ibidem, pp. 333-334.
[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ioan, 12, 19, P. G., 74, 664, apud. Pr. Adrian Lucian Dinu, op. cit., p. 73.
[20] Sf. Andrei Criteanul, Omilia a III-a a Adormirii Maicii Domnului, P. G., 97,1100 A, apud. Ibidem, p. 211.
Categories: Fără categorie
